Adrian Nasturica
Nature Photographer
0   /   100

Delta Dunării

Țigănușul (Plegadis falcinellus)

Țigănușul este o pasăre migratoare, prezentă pe aproape toate continentele. În țara noastră formează colonii în bălțile Dunării, zonele umede din Bărăgan și mai ales în Deltă, zona preferată pentru cuibărit, unde cunoaște cea mai mare densitate. Ajunge în luna aprilie, în stoluri mari, aproximativ în același loc ca în anii precedenți, pentru a pleca spre zone mai calde în luna septembrie (unele exemplare rămân până mai târziu, plecând în octombrie, uneori chiar noiembrie).

Poti fi observați în grupuri mari, zburând în linie. Are un zbor elegant, cu gâtul întins, alternând mișcările de ”vâslit” cu cele de ”plutit”. Stolurile sunt ușor de recunoscut. Strigătul lor se aseamănă cu un croncănit și se aude destul de rar.

Preferă zonele cu mlaștini inundate, lagunele, malurile râurilor și fluviilor, unde își fac cuibul în stufăriș sau copaci, în colonii, de multe ori împreună cu stârcii sau cormoranii.

Penajul variază de la cafeniu-castaniu până la cafeniu-negru, cu irizații metalice verzui, violete sau roșii, mai ales la aripi. Din acest motiv, englezii îl mai numesc și ”Glossy Ibis” – ibis lucios. Când este privit în zbor sau de la distanță, pare doar negru. De asemenea, pe timpul iernii, penajul își pierde din intensitate, ajungând la o colorație generala închisă, spre negru. Ciocul este negru, lung și ușor curbat în jos, adaptat pentru a scormoni pe fundul apei. Este și cel care i-a dat denumirea de gen – Plegadis, provenit din cuvântul grec plegas/plegados, cât și cea de specie – Falcinellus, derivat din cuvântul latin falx/falcis, ambele însemnând coasă. Lungimea corpului este de 55-60 cm, greutatea de 500 g și deschiderea aripilor de 80-95 cm. Picioarele sunt lungi, de culoare vineție.

Este considerat o pasăre folositoare deoarece consumă multe lipitori și insecte acvatice. Meniul este completat cu pești mici, broaște, moluște, viermi, insecte. Ciocul curbat îl ajută la sondarea apelor și la scormonitul în mâl.

Țigănușul își face cuibul în copaci sau arbuști (în partea superioară), pe tufe mari sau în masivul de stuf, în colonii mixte de multe ori, împreună cu stârci, egrete, cormorani. În toate coloniile mixte din Delta Dunării există cuiburi de țigănuș. Cuibul este construit din crenguțe, vegetație acvatică. Femela depune în luna mai un număr de 3-6 ouă, de culoare albăstruie-cenușie, care vor fi clocite pe rând de ambii parteneri. Incubația va dura 3-4 săptămâni iar puii pot zbura după aproximativ 5-6 săptămâni.

Populația de țigănuși număra în anii 1970-80 peste 12.000 de perechi, din care astăzi au rămas 2.100. Comuniștii au încercat să dezvolte o industrie de conserve și preparate ce avea la bază țigănușul, dar au eșuat. Desecările în scopuri agricole au influențat negativ specia iar astăzi turismul haotic afecteaza și el coloniile. În momentul de față, țigănușul este întâlnit tot mai rar și este o pasăre protejată prin lege.

Piciorongul (Himantopus himantopus)

Pasăre ocrotită prin lege și considerată monument al naturii, piciorongul face parte din familia limicolelor, păsări ce trăiesc pe țărmuri, în ape puţin adânci, ape interioare şi coaste marine. Uneori poate fi observat și în terenurile agricole care sunt inundate, în special în orezării.

Denumirea speciei vine de la cuvintele greceşti ymantos – coardă şi pous – picior, cu referire la picioarele lungi ale păsării. Proporțional cu talia, este specia cu cele mai lungi picioare dintre păsările prezente la noi.

Picioarele foarte lungi sunt de culoare roșie, fără degetul posterior. Datorită lor, se poate deplasa rapid prin fugă printre frunzele de nufăr și plantele din bălți, de unde își procura hrana animală. Când înaintează rapid, oferă un spectacol amuzant. În zbor, picioarele depășesc cu mult corpul, făcându-l astfel ușor de recunoscut.

Penajul său este alb, cu aripile și spatele de culoare neagra, cu reflexe violete și verzui, are ciocul destul de lung, negru și subțire la vârf. Adulții au înfățișare similară, masculul având mai mult negru pe cap primavara si vara. Iarna, penajul de pe gât și cap devine alb. Are o lungime de 34-36 cm, deschiderea aripilor de 70 cm și greutatea între 180 și 250 g.

Din mal sau apă prinde nevertebrate mici, moluște, viermi, păianjeni, insecte acvatice (coleoptere, efemeroptere, trichoptere, hemiptere, odonate, diptere), crustacee, folosind ciocul său lung. Are o dietă foarte variată și care diferă în funcție de sezon. Consumă şi mormoloci şi ouă de broaşte, peşti mici, icre de peşti şi uneori chiar şi semințe. Vede foarte bine pe întuneric, fapt ce îi permite să vâneze pe timp de noapte.

În caz de pericol, pasărea ia o poziție specifică, ținând aripile întinse.

Pasăre migratoare, apare în țara noastră în lunile martie – aprilie, pe lacurile nămoloase din Dobrogea și în bălțile Dunării. În septembrie, uneori chiar din august, pleacă spre Bazinul Mării Mediterane

Glasul piciorongului se aude în general cand se înalță în zbor și când avertizează colonia de pericole.

Longevitatea maximă în libertate este de 6 ani şi 7 luni. Este o specie sociabilă, care se deplasează de obicei în stoluri mici (de până la 15 exemplare) sau efective mai mari de câteva sute până la o mie de păsări în timpul migrațiilor, în timpul iernii şi în locurile de înnoptare.

Este o specie monogamă. Cuibăreşte în colonii mici, de 2-50 perechi (rareori ajungând la câteva sute de perechi), deseori împreună cu alte specii mai vigilente și agresive. Cuiburile sunt amplasate pe insule sau movile mici în apă puțin adâncă sau pe malul lipsit de vegetație, foarte aproape de apă. Cuibul este simplu, neelaborat, amplasat într-o adâncitură în substrat, care este căptuşită superficial cu fire de iarbă uscată. La creşterea nivelului apei, păsările ridică înălțimea cuibului, pentru a ține ouăle în siguranță.

De regulă, femela depune 3-4 ouă în luna mai sau începutul lunii iunie, de culoare galben-verzui, cu puncte maro-inchis, având dimensiunea de 43,3×29,4 mm. Deseori se pot observa pontele de la două femele în acelaşi cuib. Incubaţia durează 25-26 de zile şi este asigurată de ambii parteneri. La scurt timp după eclozare puii părăsesc cuibul, însă continuă să fie intens hrăniţi de părinţi. Ei devin zburători la 28-32 de zile.

Degradarea și distrugerea habitatelor, deranjul produs de activitatea turistică, urbanizarea sunt principalele pericole ce afectează specia, pe lângă dușmanii săi naturali – vulpile, șacalii sau ereții.

Eretele de stuf ( Circus aeroginosus)

Eretele de stuf mai este cunoscut sub multe alte denumiri: uliu de trestie, uliu de baltă, uliu de stuf, șorecar de baltă, hultan, vierete, corui, gaie de trestie.

Prezintă dimorfism sexual – masculul și femela au coloraturi diferite : masculii cenușii-suri pe aripi, cu penaj galben-ruginiu și brun, capul galben iar femelele și puii de un brun-cafeniu mai uniform, cu doar puțin galben-ruginiu pe umeri. Picioarele și colțurile ciocului sunt galbene la ambele sexe. Este caracteristică prezența unui disc facial (de unde și denumirea latinească a ereților – Circinae, de la circus = cerc), format din pene mici, alungite, rigide care duce la o asemănare cu bufnițele. Acest cerc le ajută la localizarea sonoră a prăzii.

Sunt păsări zvelte, grațioase, iuți și ușoare în timpul zborului. Numele genului provine de la grecescul kirkos, definind păsările răpitoare care fac cercuri în zbor. Lungimea corpului este de 40-60 cm iar greutatea variază între 400 g – 1 kg. Masculii sunt mai mici decât femelele. Aripile sunt lungi (32-45 cm) și înguste. Anvergura aripilor este de aproximativ 1 metru sau mai mult. Coada este lungă și dungată, cu o lungime de 20-28 cm. Tarsometatarsul, segmentul inferior al picioarelor, are 7-9 cm, este golaș, fără pene, continuat cu degete subțiri, cu gheare ascuțite. Ciocul este puternic și încovoiat.

Specie diurnă, carnivoră, survolează suprafețe întinse în căutarea hranei, în zone umede, mlaștini, suprafețe de apă, lunci, dar și terenuri agricole și pășuni, predominant în zona Deltei Dunării, unde preferă stufărișul. Meniul lor constă în mamifere mici (rozătoare, șerpi, broaște, pești, insecte mari, dar și păsări adulte de talie mică sau puii acestora, etc.). Când vânează, zboară la o înălțime de 2-6 metri și plonjează fulgerător.

Perioada de reproducere începe de la sfâșitul lui aprilie până la începutul lui mai. Ritualul nupţial este spectaculos, masculul zburând în cercuri deasupra teritoriului de cuibărit, după care plonjează spre pământ, rostogolindu-se în aer. Uneori femela îl însoţeşte în zbor şi se rostogolesc împreună în aer, cu ghearele împreunate. De asemenea, masculul oferă uneori hrană femelei în zbor. Atunci când are posibilitatea, masculul se împerechează cu 2 – 3 femele, altfel perechea formată rezistă și câteva sezoane.

Cuibăresc pe pământ, pe stuful îndoit, cu un centru al cuibului afundat și un diametru total al cuibului de 1 metru. Cuibul va fi refolosit și în următorii ani, completat cu crengi, mușchi, diverse materii vegetale. Femela depune 3-4 ouă, de regulă (mai rar 5-6), ovale, cu irizații verzui-albăstrui, la intervale de 2-3 zile. Le va cloci doar femela, timp de 32-38 de zile. Juvenilii rămân în cuib aproximativ o lună și vor zbura cam din a 56-a zi. La 2-3 ani ating maturitatea sexuală. Sunt firi solitare din punct de vedere al cuibăritului, cel mult se adună în colonii mici, cu distanță destul de mare între cuiburi.

Speciile care cuibăresc în Europa centrală și de est sunt păsări migratoare, iarna zburând către Africa și sudul Asiei.

Ereții se bucură de o importanță ecologică deosebită, prin selecția naturală a prăzilor (animale bolnave sau mai slăbite și cadavrele altor animale, limitând astfel împrăștierea potențialelor infecții și boli). De asemenea, prin reglarea populației de rozătoare, contribuie la o agricultură sustenabilă, reducând necesarul de substanțe chimice și biocide. În prezent, este o specie amenințată de agricultura intensivă și folosirea substanțelor chimice, reducerea habitatelor naturale prin arderea stufului sau activități umane inadecvate, braconaj, managementul necorespunzător al fondurilor forestiere, dar și construirea de parcuri eoliene, unde își găsesc sfârșitul prin coliziune. În România, este o specie protejată prin lege.

Pupaza (Upupa epops)

Pe la noi i se mai spune cucul armenesc sau pasărea de balegă. Fiind insectivoră, își caută pe sol hrana, care constă din viermi și insecte, uneori fiind văzută scormonind prin bălegarul cailor și vacilor, în cautare de larve. Prin urmare, o putem vedea deseori în preajma cirezilor de vite.

Are o lungime de aproximativ 28-29 cm și o greutate de 75 g, colorit viu între portocaliu, roșcat și brun deschis, penaj pestriț de culoare cafeniu, cu aripile și coada negricioase, cu dungi transversale albe, cu ciocul cafeniu deschis, lung, ascuțit la vârf și curbat în jos. Picioarele sunt cenușii, aripile rotunjite. Pe cap are un moț din pene mari, roșii-cafenii, la vârf negre, așezate ca o creastă, pe care le desface și strânge dupa dorință. Când sunt alarmate, își desfac creasta mult în față, pana peste cioc, scot strigăte și își iau zborul. Când zboară, creasta este adunată pe ceafă și uneori își ridică penele crestei la aterizare. Penajul este asemănător și la femelă și la mascul. Uneori și-l întrețin făcând băi în praf. Coloritul lor joacă un rol în camuflarea lor, uneori stau lățite la pământ, imobile, și își iau brusc și iute zborul în caz de primejdie.

Este o pasăre migratoare, cuibărește în România, dar în sezonul rece pleacă spre Africa.

Trăiește de regulă în regiuni uscate, zone deschise de câmpii presărate cu arbori izolați, livezi, dealuri, fiind o specie termofila, care iubește căldura.

Nu sunt păsări foarte retrase, au fost vazute făcându-și cuiburi și în clădiri.

Pupăza se hranește cu insecte și larvele lor, viermi, păianjeni, melci, miriapozi, pe care le găsește mai mult pe sol, unde petrece o mare parte a timpului. Daca prada este prea mare, o trântește de câteva ori de pământ, pentru a o rupe în bucăți și a îndepărta părțile nefolositoare. Uneori prinde și reptile mici sau broaște, dar nu face nazuri nici la semințe sau unele fructe de pădure. Consumă multe specii considerate dăunătoare de către om, așa ca beneficiază de protecție și respect în multe zone.

Se spune că este o pasăre nu foarte preocupată de igiena, fiind renumită pentru mirosul neplăcut. În general, dușmanii îi evită cuiburile din cauza mirosurilor neplăcute emanate, de excrementele și resturile de mâncare adunate în cuib. «Cuib de pupăză» este considerat o insultă, denotând un loc murdar, o locuință neîngrijită. De fapt, atât femela, cât și puii (dar numai pe durata șederii lor în cuib) secretă o substanță prin glanda uropigială, care în această perioadă e crescută în volum. Secreția urât mirositoare va ține prădătorii și paraziții la distanță, în același timp acționând și ca agent bacterian.

Specie monogamă, păstrează totuși relatia doar timp de un sezon. Împerecherea are loc pe sol, fără manifestări ritualice nuptiale. Sunt păsări teritoriale și luptele între masculi (uneori și femele) pot fi brutale. Masculul cântă frecvent pentru a-și anunța dreptul asupra zonei. Clocește în scorburi, deși se mai poate întâmpla și sub grămezi de pietre sau în găuri la malul apei. Cuibul nu are căptușeală, femela depune între 5 și 8 oua direct pe substrat. Le clocește doar ea, timp de 16-19 zile, timp în care masculul aduce hrană și pentru ea. Puii ies pe rând din ouă, care sunt depuse și ele și incubate pe rând. Femela mai stă o săptămână sau două să îi protejeze, apoi pleacă, alături de mascul, pentru a face rost de hrană. Puii vor părăsi cuibul la o lună de la iesirea din ouă, dar vor mai fi hrăniți o perioadă de părinti. Ei vor fi, totusi, capabili să se apere încă de la 6 zile, direcționând un jet de fecale către intruși, șuierând ca un șarpe sau pufăind ca pisicile și lovind cu aripile și ciocurile.

Celebrul cântec al pupezelor este diferențiat, în funcție de perioadă, stare și necesități. “Up-up-up” sau “uu-puu-puup” se aude des în perioada de împerechere, în timp ce în stare de alertă seamănă cu un horcăit fâșâit – “șreee”.

Populaţiile acestei specii sunt în regres continuu din cauza reducerii şi distrugerii habitatelor. Tăierea arborilor bătrâni şi scorburoşi din grădini, livezi şi de pe marginea drumurilor, folosirea insecticidelor în agricultură care distrug insectele, hrana lor, sunt factorii ce contribuie la reducerea efectivelor de pupeze. În România este specie protejată.

Corcodelul mare (Podiceps cristatus)

Corcodelul mare face parte din ordinul de păsări Podicipediformes, care întrunește 19 specii. Numele de gen, Podiceps, provine din cuvintele latine podicis – partea terminală a abdomenului și pes – picior, cu referire la poziția picioarelor înspre capătul abdomenului. Numele de specie, cristatus, provine tot din latină și înseamnă ”cu creastă”, referindu-se la penajul erect de pe cap din perioada de reproducere. Este cea mai mare specie de corcodel din România și în același timp una din cele mai răspândite și numeroase în perioada de cuibărit.

Este o pasare dependentă de apa, legată de habitatele acvatice naturale, cu vegetație bogată (bălți, mlaștini, margini de lacuri) în care își ocupă teritoriile în primăvară când începe sezonul de cuibărit. În apă se hranește și doarme iar cuiburile sunt plutitoare. Ca toate speciile de corcodei și corcodelul mare este un foarte bun scufundător. Prefera bălțile mai putin adânci, cu vegetație bogată, deci Delta Dunării ii ofera habitatul ideal. Aici, de altfel, este și cea mai mare densitate de corcodei. Iarna se adună în grupuri numeroase pe suprafața bazinelor acvatice ramase dezghețate, în special în sudul țării și Dobrogea.

Specia are o distribuție largă în Europa și Asia, în zonele temperate, și în Africa, în zona centrală și sudică. În Europa urcă până în țările scandinave. În vestul Europei populațiile sunt sedentare, iar în estul continentului sunt migratoare. Iernează în zona Mediteranei. În România cuibărește în zonele de deal și câmpie, pe întreg teritoriul țării.

Specia cuibărește în România, fiind în general sedentară. Dar exemplarele din jumătatea nordică a țării se deplasează pentru iernat în regiuni sudice, când bazinele acvatice îngheață. Sosește înapoi în zonele de cuibărit devreme, încă din luna martie.

Nu există dimorfism sexual, atât femela cât şi masculul având în perioada de reproducere colorit negru pe spate și porțiunea dorsală a gâtului. Abdomenul este albicios iar flancurile sunt maronii. Când este în stare alertă, penajul de pe cap este ridicat sub formă de evantai, intens colorat cu negru și maroniu-roșcat. În penaj de iarnă culorile sunt similare, însă mai șterse (și fără penajul colorat de pe cap). Lungimea corpului este de 46-51 cm şi are o greutate medie de 596-1490 g. Anvergura este cuprinsă între 59-73 cm.

Este o specie preponderent ihtiofagă, hrănindu-se cu pești de talie mică și medie. Mai consumă și alte organisme acvatice, nevertebrate, precum insecte (larve sau adulți), crustacee, moluște si uneori larve de amfibieni. 

Perioada de reproducere începe devreme, în luna martie sau aprilie. Spectacolul nupțial al corcodelului mare este minunat și o incantare sa-l privesti. Femela depune de obicei 3-5 ouă. Incubarea durează 25-31 de zile și perechile cuibăresc solitar sau în cuiburi laxe. Cuiburile sunt construite din plante acvatice, fiind fie platforme plutitoare, fie ancorate de plantele acvatice, de regulă în zone cu vegetație sau pe luciul apei. Puii devin zburători la 71-79 de zile.

Populația globală este estimată la 915 000 – 1 400 000 de indivizi. Cea europeană cuibăritoare este estimată la 330 000 – 498 000 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 15 000 – 30 000 de perechi cuibăritoare. Deocamdată, datorită unui teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată descrescătoare. În România tendința populațională este deocamdată necunoscută.

Prigorie (Merops apiaster)

Prigoria, una dintre cele mai colorate zburătoare de pe la noi, este o specie de talie medie, cu o siluetă foarte caracteristică, atât în zbor cât și așezată. Penajul este în culori contrastante, foarte vii. Capul, spatele și partea proximală a aripii sunt roșu-maroniu, abdomenul și partea distală a aripii sunt albastre iar bărbia, gâtul și parțial spatele sunt galbene. Banda terminală a aripilor este neagră. Caracteristice sunt și penele centrale din coadă sunt mai lungi decât restul și ciocul lung și curbat. Masculul și femela sunt destul de similari. Lungimea corpului este de 25-29 de cm, anvergura aripilor este de 36 – 40 de cm iar greutatea de 44 – 78 de grame.

Etimologie: Numele de gen – Merops – reprezintă denumirea în greacă și latină a speciei iar numele de specie –  apiaster –  vine din limba latină, de la apis – albină (care așteaptă/pândește albinele). Printre denumirile populare, în afară de prigorie (de la verbul ”a prigori”, ce înseamnă a se expune la dogoarea soarelui) mai este cunoscută și ca albinărel, furnicar, viespar, albinar, ciuma albinelor, lupul albinelor.

Specie strict insectivoră, se hrănește mai ales cu specii din familia Hymenopterelor: albine, viespi, bondari. Insectele sunt prinse din aer, apoi se folosește de suportul pe care se așează pentru a îndepărta acul prin lovituri repetate. Suplimentar, consumă și alte specii de insecte pe care le prinde din aer: libelule, lăcuste, cicade, etc. Le selectează pe baza dimensiunii și a nevoii nutriționale, în perioada de hrănire a puilor preferând insecte de dimensiuni mai mari, deci cu valoare nutrițională sporită. Este cunoscută ca spaima apicultorilor, mare decimatoare de albine, dar unele studii au demonstrat că sub 1% din meniul ei este compus din albinele lucrătorilor din zona în care trăiește.

Ca localizare, specia are o distribuție largă în Paleartic, din vestul Europei până în Asia Centrală, fiind în general o specie termofilă, iubitoare a temperaturilor ridicate. În zona de vest a Palearticului, este prezentă în sezonul de cuibărit în sudul și sud-estul Europei, nordul Africii și Orientul Apropiat. În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și Lunca Dunării, până în zonele de deal.

Progoria este o specie migratoare, cuibăritoare în România. Sosește de obicei la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii mai și pleacă în luna august. Este migratoare pe distanță lungă, iernând în Africa sub-sahariană.

Este o specie de zone deschise, largi, însorite și cu precipitații mai reduse. Cuibărește în zone cu soluri nisipoase sau argiloase, cu rupturi sau alunecări de teren, unde solul este expus, relativ vertical, în care să își poate săpa galerii. De asemenea, cuibărește în malurile înalte, lutoase, ale râurilor din zonele joase.

Perioada de reproducere începe în luna mai, dar depunerea ouălor are loc din luna aprilie. Femela depune între 4 și 10 ouă, care vor fi clocite pe rând și de femelă și de mascul, timp de 13-20 de zile. Puii părăsesc cuibul după 30-31 zile. La hrănirea puilor, foarte multe perechi au un individ ajutor, care este de obicei un pui din sezonul precedent. Perechile cuibăresc colonial, marea majoritate întorcându-se din migrație în colonia din anul precedent. Cuibul este amplasat la capătul tunelului săpat în pereții lutoși (galeria cuibului poate avea 70 – 150 de cm).

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 14 000 000 – 25 000 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 2 800 000 – 5 000 000 de perechi. Tendința la nivel european este considerată stabilă. În România, populația estimată este de 200 000 – 400 000 de perechi și este specie protejată, fiind inclusă în Anexa 4 B (SPECII DE INTERES NAȚIONAL, Specii de animale și de plante care necesită o protecție strictă) din Ordonanța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. Nu poate fi împușcată, deținută sau vândută, cuibul trebuie protejat și nu este permisă culegerea ouălelor sale, nici din cuib, nici din natură, nici chiar golite de conținut.

Pescaras albastru (Alcedo Atthis)

Pescărașul (sau pescărelul) albastru a fost ales ca simbol al Societății Ornitologice Române, de la înființarea acesteia, din 1990. Numele de gen provine din cuvântul latin alcyon – pescăraş albastru. Mitologia ne povestește că Alcyon, fiica lui Eolus, a fost salvată din apă şi transformată în pescăraş albastru de către zei după naufragiul în care a murit soţul ei. Numele de specie atthis se crede că provine de la o frumoasă femeie din Lesbos, favorită a poetei Sappho. În altă variantă mitologică, Atthis era numele unui tânăr indian, fiul lui Limniace, zeiţa ocrotitoare a Gangelui.

Este o specie de pasăre de talie mică, viu colorată, cu aspect inconfundabil. Masculul și femela se aseamănă foarte mult. Capul și spatele sunt albastre cu reflexe metalice (în partea centrală a spatelui mai deschis) iar ventral este portocaliu; gușa este albă. Masculul are ciocul negru complet, iar femela are partea de la bază roșiatică. Lungimea corpului este de 17-19 cm, anvergura aripilor este de 24 – 28 de cm iar greutatea de 34 – 46 de grame.

Specia are o distribuție largă în Paleartic, din vestul Europei, până în estul Asiei, inclusiv în Japonia. În nord urcă până în Scandinavia și sudul Siberiei. În sud este prezent până în nordul Africii, India și Indonezia. În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și Lunca Dunării, până în zonele de deal.

Este o pasăre în general sedentară sau parțial migratoare în România. În iernile grele când bazinele acvatice îngheață complet, majoritatea exemplarelor se deplasează uneori pe distanță mare pentru localizarea altor surse de hrană (înspre zone mai sudice).

Pescărașul este o specie acvatică, fiind legată de ape stătătoare sau lent curgătoare, bogate în pește de mici dimensiuni. Are nevoie de maluri abrupte, expuse, fără vegetație (lutoase, argiloase sau de altă natură), în care poate să își sape galerii pentru a cuibări.

Se hrănește cu pești de talie mică, fiind o specie preponderent ihtiofagă. Îi prinde plonjând și scufundându-se din locul de pândă situat deasupra apei. Își adaugă dietei și nevertebrate (libelule, viermi, melci, creveți etc.) sau amfibieni. Foarte rar, iarna, consumă și fructe de mici dimensiuni (soc) sau tulpini de stuf.

Perioada de reproducere începe devreme, uneori în martie. Este o pasăre monogamă și teritorială. Ritualul va fi inițiat de mascul, care urmărește femela și îi oferă hrană. Depunerea ouălor are loc începând cu luna aprilie, în număr de 3-10 ouă, ce vor fi clocite de ambele sexe ziua (noaptea doar femela), timp de 19-21 de zile. Puii părăsesc cuibul după 23-27 zile. Uneori poate avea 2, chiar 3 ponte pe sezon. Perechile cuibăresc izolat. Cuibul este amplasat la capătul tunelului săpat în pereții din malul apei (galeria cuibului poate avea 50 – 90 de cm). Uneori cuibul poate fi amplasat și la câteva sute de metri de apă, unde găsește pereți abrupți, potriviți pentru săparea galeriilor.

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la maxim 600 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 97 500 – 167 000 de perechi. Tendința la nivel european este descrescătoare (aproape 50% în ultimii 15 ani).

În România, populația estimată este de 5 400 – 10 000 de perechi. În ultimul timp, efectivul de păsări s-a refăcut după o perioadă în care această pasăre era considerată o specie periclitată.

Popandaul european (Spermophilus citellus)

Popandaul european este o rozatoare din familia Sciuridae (veveritelor), o specie endemica a continentului. Este singura specie din cele 13 ale genului ce populeaza regiuni din vestul Marii Negre si singurul din genul Spermophilus in Europa.

Traieste in pajisti cu vegetatie mica, de stepa, neimpadurite, de regula in pasuni, islazuri, terenuri cultivate sau gradini, livezi, diguri, la o altitudine de pana la 3-400 de metri. Pana in 1980, acest mic mamifer era considerat daunator agriculturii, cat si pentru siguranta solului si a digurilor, din cauza retelei de galerii, asa ca in prezent este una dintre cele mai periclitate specii de mamifere din Romania. Un motiv important este disparitia pasunilor si pierderea habitatelor naturale. Mai este vazut si ca un rezervor de germeni patogeni si paraziti. Un alt dezavantaj este ca reprezinta hrana pasarilor rapitoare de zi si de noapte, ba chiar si a multor mamifere. A disparut din multe locuri in care era prezent odata. In alte tari, blana lui este destul de comercializata, obicei care nu a prins, totusi, si la noi.

Raspandirea in tara noastra este discontinua, lipseste complet din Podisul Transilvaniei dar populeaza toate celelalte regiuni, cu o densitate de 13-17 indivizi/hectar in Baragan si Dobrogea.

Numele de popandau (sau poponete in unele zone) i se datoreaza pozitiei pe care o ia uneori: se sprijina pe membrele posterioare si pe coada, in pozitie verticala. Alterneaza aceste momente de repaos si observatie cu o atitudine foarte vioaie si alerta.

Are un corp suplu si alungit, de pana la 22 cm, capul tesit in zona frontala, botul scurt, urechile rotunjite, blana maronie-cenusie-galbuie, mai inchisa la culoare pe spate si mai deschisa pe partile laterale, cu peri scurti si aspri. Coada are, in medie, 5,5 – 7,5 cm lungime si este acoperita de blana, cu 3 papile perianale la baza, prin care secreta un lichid mirositor, cu rol in gasirea partenerilor si pentru a-si delimita teritoriul. Membrele sunt scurte, cele anterioare au cate 4 degete iar cele posterioare cate 5, cu gheare lungi, puternice, adaptate actiunii de sapat. Ochii sunt mari, proeminenti si destul de distantati, pentru a observa intinderile din jur fara a scoate capul din galerii. Cantareste intre 230 – 340 grame.

Este un animal diurn, desfasurandu-si activitatea de hranire in prima parte a zilei si dup-amiaza.

Se hraneste cu vegetale (partile verzi ale plantelor, radacini, seminte), dar si cu insecte, miriapozi, melci, rame sau vertebrate mici.

Traieste in colonii si e un animal social, dar fiecare individ are galeria proprie, destul de complexa. De fapt, popandaul sapa doua tipuri de galerii: una pentru sezonul cald, pe care o sapa tot timpul anului si in care se ascunde in timpul verii, si alta pentru iarna, unde hiberneaza, naste si isi creste puii. Ultima, cea cu caracter permanent, este si mai adanca, atingand 2 metri. Sunt prevazute cu o iesire principala, dar si cateva laterale, de siguranta. Înainte de a-si incepe hibernarea, inchide gurile de iesire cu pamant si tapeteaza tunelurile cu iarba si materii vegetale. Din septembrie (uneori din august, daca vremea devine neprietenoasa) pana in martie, popandaul hiberneaza, perioada in care se hraneste mai rar.

Masculii sunt teritoriali, dar femelele nu, ele sunt primite oriunde. Astfel, stilul de viata este al unui harem si legaturile sociale nu sunt foarte stranse. Cand puii femele se maturizeaza, ele preiau saparea galeriilor, in timp ce puii masculi sunt izgoniti cand ajung la maturitate.

Imperecherea are loc o data pe an, dupa ce incheie hibernarea, intre martie si mai. Femela naste intre 2 si 15 pui (cel mai des 4 sau 5), factor de care depinde si greutatea puilor la nastere (aproximativ 10 grame). Ii va alapta 6 saptamani. La 11 luni, puii ajung la maturitate sexuala. Masculii au o durata mai scurta de viata, de 6 ani, din cauza luptelor teritoriale. Femelele pot ajunge pana la 11 ani.

Chirighita cu obrazul alb (Chlidonias hybrida)

Chirighita cu obraz alb este este una din cele opt specii de chire sau chirighite care traiesc la noi in tara, o specie de chira de talie mica-medie, cu aripile mai rotunjite si coada scurta si usor bifurcata. Penele sunt de regula albe si cenusii, mai inchise pe piept si abdomen si mai deschise pe aripi si coada. Vara partea dorsala a capului este neagra iar obrajii sunt albi. Picioarele sunt rosii, la fel si ciocul, spre deosebire de celelalte specii inrudite de chirghite. Iarna isi schimba infatisarea iar penajul capata o tenta generala de alb cu o pata neagra pe crestetul capului. Ciocul si picioarele devin negre. Are o lungime de 23 – 29 cm, o anvergura a aripilor de 57-63 cm si o greutate de 60 -101 grame. Femela este mai mica decat masculul, desi adultii au o infatisare similara. Are un zbor usor si acrobat care o ajuta sa-si procure hrana cu usurinta de pe suprafata apei.

Este cea mai des intalnita din toate speciile de chirghite din Romania.

Grecii au considerat-o un soi de randunica (khelidonios = randunica), forma corpului fiind asemanatoare. Este prezenta in centrul si sudul Europei, nordul Africii, ud-estul Siberiei, sud-estul Chinei și nordul Indiei, dar și în jumătatea sudică a Africii și în Australia. Iernează în Africa, sudul și sud-estul Asiei și în Australia. În România, o gasim mai ales în zonele umede din afara arcului carpatic, cu precadere în Delta Dunării și complexul lagunar. Este o pasare migratoare, sosind la noi in luna aprilie si plecand in septembrie-octombrie.

Se hraneste cu pesti mici, amfibieni, insecte acvatice sau terestre, procurandu-i de regula de la suprafata apei si uneori prin plonjare de la cativa metri inaltime. De obicei se hrănește la o distanță de până la 1-2 km de colonia de reproducere.

Perioada de reproducere are loc in lunile mai-iunie. Femela depune 2-3 oua ce vor fi clocite de ambii parteneri, timp de 18-20 de zile. Puiul părăsește cuibul din prima zi de la eclozare și este capabil de zbor după aproximativ 23 de zile. El va mai fi hrănit de către părinți câteva săptămâni după această perioadă. Este o specie monogamă și teritorială. Chirghitele formează colonii de până la 10 – 100 de perechi, divizate în sub-colonii, cuiburile fiind plasate la 1 – 2 m distanță unul față de celălalt. Cuiburile sunt construite din papură și sunt poziționate pe vegetația plutitoare sau submersă, în zonele cu apă de adâncime mică, de sub 1 m (de exemplu, pe frunze de nufar)

Durata medie de viață este de 9 ani, însă poate ajunge până la 19 ani.

La nivel mondial, populatia de chirghite numara 300.000 – 1.500.000 de indivizi. In Romania se estimeaza a veni 16.000 – 20.000 de perechi.

Un dusman natural al chirghitei este reprezentat de nutrie (Myocastor coypus), o specie invaziva, ce a distrus colonii intregi in Europa. Alte amenintari vin din modificarea zonelor umede, prin regularizarea cursurilor apelor curgătoare și drenajul zonelor umede pentru transformarea acestora în pășune sau arabil, eliminându-se astfel habitatele propice cuibăririi. Mai sunt puse in pericol si de pescuitul intensiv și pescuitul ilegal împreună cu utilizarea plaselor, poluarea apelor de suprafață, turismul și sporturile (utilizarea ambarcațiunilor) desfășurate în cadrul habitatelor umede, în preajma coloniilor.

Starcul cenusiu (Ardea cinerea)

Cunoscut in popor si sub denumirea de batlan, starcul cenusiu face parte din ordinul Pelecaniformes, familia Ardeidae. Ardea  inseamna starc in latina, iar cinerea cenusiu. Este cea mai mare specie de starci din tara noastra, masurand in medie 90 – 98 cm, un pic mai mic decat o barza. Cantareste intre 1 kg – 2 kg. Este o pasare zvelta, cu gat lung, subtire si flexibil. Penajul este in diverse nuante de cenusiu (penele de zbor sunt mai inchise la culoare), cu dungi albe pe spate si gat iar in zona pieptului si burtii – alb, cu siruri de pete negricioase. Capul este mic si alb, impodobit cu un mot negru iar ochii sunt inconjurati de un inel negru. Ciocul este lung, galben, picioarele foarte lungi se termina cu trei degete rasfirate, adaptate statului in smarcuri. Are un zbor lin, cu batai rare, anvergura aripilor ajungand la 175-195 cm, acompaniat de sunete specifice. In timpul zborului, capul este usor retras iar gatul formeaza o bucla in forma de S.

In regiunile cu o clima blanda, lipsita de inghet, este o pasare sedentara. Acolo unde apare inghetul, devine o pasare migratoare, preferand habitatele acvatice, dar si pajistile umede sau zonele agricole. Il putem gasi in aproape toata Europa, sudul Asiei si in Africa. In Romania, poate fi intalnit in aproape toate regiunile, cu exceptia celor montane, din martie pana in octombrie. Unele exemplare raman in tara pe durata iernilor mai blande. Traieste in colonii mixte, galagioase, cu alte specii de starci, cormorani, pelicani.

Masculul este un pic mai mare decat femela. Pentru cuibarit, se prefera copacii din apropierea apelor si stufarisul inalt. Intotdeauna masculul este cel care alege locul de cuibarit, incercand sa atraga acolo femela. Se ajuta de chemari repetate de ademenire, miscari specifice ritualului nuptial. Are loc o adevarata ceremonie, cu atingeri reciproce, ciuguliri si miscari de aranjare simbolica a penajului. Femela depune intre 3 si 6 oua verzui (in afara Europei, ajunge si la 10) in cuiburi construite din crengi si alte materiale vegetale, undeva in intervalul ianuarie – iunie. Ouale sunt depuse pe rand, la interval de 2 zile si vor ecloza tot pe rand, dupa un interval de 23-30 de zile, clocite de ambii parinti, in schimburi. Schimbul la clocire se face cu un ceremonial de salut. Dupa 42-50 de zile, puii sunt capabili de zbor si devin independenti de pasarile adulte dupa trei luni. Cuiburile vor fi folosite si in urmatorii ani, uneori fiind imprumutate si de rapitoare.

Specie in principal carnivora, se hraneste mai ales cu pesti, dar nu face nazuri nici la amfibieni, reptile, moluste, crustacee, insecte acvatice, ba chiar mamifere de talie mica si medie sau chiar pasari mai mici si puii acestora. Intra cu picioarele in apa si asteapta cu rabdare sa apara prada, pe care o va prinde cu o miscare fulgeratoare. Dieta sa poate cuprinde si cantitati mici de materie vegetala sau chiar lesuri. Intre puii din cuib se poate ajunge si la canibalism, pentru eliminarea celor mai slabi. Consumul zilnic de peste ajunge la 500 g, motiv pentru care exista si amenintari asupra speciei, considerata antagonista in piscicultura.

In anii 1970, populatia de starci a cunoscut un regres, prin urmare au devenit specie protejata. La nivel global, se estimeaza a fi de 790.000 – 3.700.000 de indivizi iar in Romania la 4500 – 6000 de perechi, tendinta fiind stabila.

Egreta mare (Ardea alba)

Egreta mare este o specie de starc de talie mare, din familia Ardeidae, cea mai mare pasare din toti starcii prezenti in Europa. Are o lungime de 80-104 cm, o anvergura a aripilor de 140-170 cm iar greutatea ajunge pana la 1,5 kg. Ciocul este lung si masiv, galben, iar in perioada de reproducere se inchide la culoare, de la portocaliu pana aproape de negru. Tot in perioada imperecherii, partea din spate a egretei se imbogateste cu pene si puf. Picioarele sunt lungi si inchise la culoare. Nu exista dimorfism sexual, atat femela si masculul au un penaj complet alb. Zborul sau este lin, cu batai lente i ample ale aripilor iar gatul este retras in forma de S.

Are cea mai larga raspandire pe glob din toate speciile de starci, in Europa se gaseste in aproape toate zonele, mai putin Europa Centrala. Cuibareste pe toate continentele, cu exceptia Antarcticii. Prefera zonele umede impadurite, suprafetele mari de apa, campurile de orez sau zonele inundate. In Romania cuibareste in zonele joase, cu precadere in Delta Dunarii, si este prezenta tot timpul anului. Este o pasare partial migratoare, daca nu sunt conditii climatice prea aspre pe timpul iernii, ramane. Se hraneste cu pesti, crustacee mici, insecte, vertebrate acvatice si terestre, reptile, dar si cu mamifere mici (soareci) si pasari de talie mica. Vaneaza singura sau in grupuri mici, pe timp de zi, mai ales dimineata si dup-amiaza. Asteapta prada sau merge lent prin apa in cautarea acesteia; cand o detecteaza, printr-o miscare brusca, o strapunge cu ciocul. Devine agresiva si cand trebuie sa isi apere teritoriul.

Perioada de reproducere incepe din luna aprilie. Isi construieste cuiburi de dimensiuni mari (0,8 – 1 m), din vreascuri subtiri si stuf uscat, in copaci sau stufaris, in zone retrase, dupa ce si-a gasit perechea, printr-un efort comun. Dansul nuptial este spectaculos, se ating reciproc penele si se ciugulesc. Cand se revad, isi ridica aripile intr-un soi de salut ceremonial. Femela depune 3-5 oua de culoare albastra-verzuie, ce vor fi clocite cu randul de ambii parteneri. Puii ies dupa 24-26 de zile si vor fi hraniti de parinti. Adultii aduc hrana si de la 15-20 de km. La 35-40 de zile de la nastere fac primul zbor dar devin independenti abia dupa 2-3 ani. Egretele mari adulte foarte rar emit câte un sunet strident, cârâit de genul kraak, în rest egreta mare este o pasăre tăcută până și în perioada de cuibărit; doar puii cer hrană prin piuit puternic. In perioada de cuibarit, penajul se schimba prin alungirea penelor de pe umeri si schimbarea texturii lor intr-una matasoasa. Cand pasarea le ridica, se vad ca un voal fin. 30-50 de pene pot ajunge si la 50-57 cm lungime, depasind varful cozii.

Speranta de viata e de 10-15 ani, in unele cazuri rare ajungand si la 22 de ani.

Populatia europeana este in jur de 20.700 – 34.900 perechi iar cea din Romania de 400 – 1000 perechi cuibaritoare. Deocamdata prezinta un risc scazut de disparitie, datorita teritoriului imens de raspandire.

Este o pasare protejata prin lege, deci vanatul ei este acum interzis, dupa ce in jurul anilor 1950 ajunsese in pragul disparitiei. Era cautata mai ales pentru splendoarea si eleganta penelor, folosite intensiv in industria modei. Totusi, efectivele cresc destul de lent, cu fluctuatii insemnate. Are destul de multi dusmani in natura, ratonii, bufnitele si soimii ii vaneaza ouale si puii, in timp ce coiotii si soimii ataca si adulti. Alte amenintari ar fi reprezentate de scaderea suprafetelor de stuf (prin ardere sau prin scaderea nivelului apei)

Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus)

Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) este o o specie de pelican de talie mare, cu dimorfism sexual redus, femela având dimensiuni mai mici decât ale masculului,

Este o pasare migratoare, cu penaj în mare parte alb, uneori cu nuante roz-galbui. Marginea aripilor este neagră (penele de zbor), variind catre gri inchis spre interiorul aripii.  Ciocul este lung și încovoiat la vârf și are un sac (pungă) de piele galbenă și elastică sub maxilarul inferior, în care adună peștii cu care se hrănește. Sacul este mai intens colorat in perioada de cuibarire. Pe cap are pene alungite, formand o creasta atarnata pe spate. In jurul ochilor nu are pene, doar piele rozalie. Picioarele sunt galben-rozalii. Lungimea corpului este de 140-175 cm, greutatea intre 9 si 15 kg la masculi si de 5 – 9 kg la femele. Desi greoi pe sol, este un bun înotător și zboară cu ușurință pe distanțe lungi. Zborul e de obicei liniar, alteori in rotatii, cu batai de aripi lente, urmate de planare.

Trăiește în colonii în stufăriș din sud-estul Europei (majoritatea în Delta Dunării) până în estul Mongoliei și Africa.

Vine in Romania pe la sfarsitul lunii martie, pentru cuibarit, in Delta Dunarii, intr-o singura colonie (locatie). Unii indivizi raman si pe timpul iernii, dar cei mai multi pleaca in octombrie pentru iernat in Delta Nilului sau  sudul Asiei. Prefera zonele umede cu ape dulci sau salmastre, lagunele, zonele mlastinoase. Cea mai mare colonie de cuibarire a pelicanilor comuni din Europa se afla chiar in Delta Dunarii, pe lacul Hrecisca. Reproducerea incepe odata cu sfarsitul lunii martie. Cuibul este sub forma unei adancituri in sol, captusit cu materiale vegetale, sau pe plauri. Femela depune 1-3 oua (de regula, 2), ce vor fi clocite de ambii parteneri, cu randul, timp de 29 – 36 de zile. La 65-75 de zile de la eclozare, puii pot zbura.

Se hraneste cu pesti, ii prefera pe cei din familia ciprinidelor si poate ajunge la un necesar de 3 kg pe zi. Se hraneste in grupuri, in ape de adancime mica.

Este o specie rară, ocrotită la nivel internațional, fiind inclusă în Cartea Roșie și o specie-simbol pentru Delta Dunării. La nivel global sunt estimati 265.000 – 295.000 de indivizi, la nivel european – 4900-5600 de perechi, din care in Romania 4100-4480 perechi cuibaritoare. Tendinta populationala este stabila la noi in tara. Principalele amenintari la adresa pelicanilor sunt reprezentate de scaderea zonelor umede (transformarea lor in terenuri arabile sau pasuni), poluarea lor, posibilele coliziuni cu centralele eoliene si firele electrice, braconajul, turismul agresiv in zona coloniilor.

 

Starcul galben (Ardeola ralloides)

Starcul galben este o specie de starc mic, din ordinul Pelecaniformes, familia Ardeidae, cu o lungime de 40-48 cm, din care corpul masoara doar 20-23 cm, si o anvergura a aripilor de 80-90 cm. Greutatea e de doar 250-300 grame. Penajul este frumos colorat, in nuante de galben, ocru, maro si alb, dungat pe gat, picioarele sunt galbene, ca si ciocul, al carui varf este, totusi, mai inchis la culoare. In perioada imperecherii, picioarele devin rosiatice o perioada, apoi rozalii si redevin galbui-verzui intr-un final. In perioada reproducerii, baza ciocului devine albastruie. O altă transformare din perioada de reproducere este faptul că stârcul galben poartă pe cap o “coamă” sau “coroană” de pene mai alungite, precum și câteva pene și mai lungi, albe cu negru, care pot ajunge la 13-14 cm. Nu exista dimorfism sexual, femela si masculul fiind identici. Iarna, penajul sau se inchide la culoare, spre un cafeniu inchis, fapt ce nu poate fi observat in tara noastra, din cauza aspectului migrator.

Este o pasare migratoare, cuibarind in Europa si Orientul Mijlociu. In tara noastra, apare in numar mare in Delta Dunarii si in zonele joase, de campie, de pe la jumatatea lunii aprilie si pleaca in septembrie, cu un decalaj de 2-3 saptamani intre pasarile adulte (ce pleaca primele) si cele tinere.

Masculul incepe constructia cuibului din fire de iarba uscata, stuf si crengute, pe rachita sau trestie, in zone mai retrase, cu vegetatie densa, in apropierea sau deasupra apei. In colonie, isi apara zona cuibului de alti masculi. Incepe sa atraga femela prin miscari balansate de pe un picior pe altul, apoi, in timpul dansului nuptial isi ating ciocurile. Femela continua constructia cuibului, apoi, prin aranjarea materialelor aduse de mascul. In cuib, femela depune intre 2 si 5 oua albe (foarte rar ajunge la 6) si le cloceste in schimburi cu masculul, timp de 22-24 de zile. Puii vor ecloza pe rand si timp de 45 de zile sunt hraniti de parinti, inainte de a deveni independenti. La inceput hrana va fi regurgitata din ciocul parintilor, apoi, pe masura ce puii cresc, parintii aduc prazi intregi si le lasa in cuib. Puii devin capabili de zbor la o luna iar de la o luna jumatate sunt independenti si isi cauta singuri hrana.

Se hraneste cu pesti mici, moluste, viermi, broaste, pui de serpi, mormoloci si insecte acvatice. Sta nemiscat in apa, asteptand sa detecteze o miscare. Alteori cauta activ prada, deplasandu-se lent prin apa.

Traieste in colonii mixte, cu alte specii de starci, tiganusi, egrete si cormorani mici. Poate fi solitar pe timpul zilei si la innoptare se aduna in numar variabil. Este o pasare in general tacuta, doar in preajma coloniilor de cuibarit sau in timpul zborurilor de seara auzindu-se tipatul ei strident, ca un croncanit nazal.

Desi este o pasare de zi, mare parte a activitatii sale se desfasoara in perioada crepusculara, dimineata sau la apusul soarelui. In mare parte a zilei, se odihneste in tufe sau copaci.

Este una din puținele specii de stârci migratoare pe distanță lungă, iernând la sud de Sahara. Migrează foarte dispersat, în fronturi largi.

Traieste in medie 7-10 ani, cel mai longeviv starc galben cunoscut atingand varsta de 14 ani si 10 luni.

La nivel global, populatia numara 370.000 – 780.000 de indivizi. In Romania se estimeaza a fi 2500 – 5550 perechi cuibaritoare, cu o tendinta populationala stabila, aproximativ 30% din efectivul european. Este o pasare ocrotita prin lege, vanatul ei find interzis, chiar daca, datorita unui teritoriu larg de raspandire, specia prezinta un risc scazut. Principala amenintare pentru populatia de starci galbeni o reprezinta arderea stufului si pierderea suprafetelor de habitat pentru cuibarit, dar si turismul de masa in apropierea coloniilor in perioada de cuibarit.