Adrian Nasturica
Nature Photographer
0   /   100

Delta Dunării

Corcodelul mare (Podiceps cristatus)

Corcodelul mare face parte din ordinul de păsări Podicipediformes, care întrunește 19 specii. Numele de gen, Podiceps, provine din cuvintele latine podicis – partea terminală a abdomenului și pes – picior, cu referire la poziția picioarelor înspre capătul abdomenului. Numele de specie, cristatus, provine tot din latină și înseamnă ”cu creastă”, referindu-se la penajul erect de pe cap din perioada de reproducere. Este cea mai mare specie de corcodel din România și în același timp una din cele mai răspândite și numeroase în perioada de cuibărit.

Este o pasare dependentă de apa, legată de habitatele acvatice naturale, cu vegetație bogată (bălți, mlaștini, margini de lacuri) în care își ocupă teritoriile în primăvară când începe sezonul de cuibărit. În apă se hranește și doarme iar cuiburile sunt plutitoare. Ca toate speciile de corcodei și corcodelul mare este un foarte bun scufundător. Prefera bălțile mai putin adânci, cu vegetație bogată, deci Delta Dunării ii ofera habitatul ideal. Aici, de altfel, este și cea mai mare densitate de corcodei. Iarna se adună în grupuri numeroase pe suprafața bazinelor acvatice ramase dezghețate, în special în sudul țării și Dobrogea.

Specia are o distribuție largă în Europa și Asia, în zonele temperate, și în Africa, în zona centrală și sudică. În Europa urcă până în țările scandinave. În vestul Europei populațiile sunt sedentare, iar în estul continentului sunt migratoare. Iernează în zona Mediteranei. În România cuibărește în zonele de deal și câmpie, pe întreg teritoriul țării.

Specia cuibărește în România, fiind în general sedentară. Dar exemplarele din jumătatea nordică a țării se deplasează pentru iernat în regiuni sudice, când bazinele acvatice îngheață. Sosește înapoi în zonele de cuibărit devreme, încă din luna martie.

Nu există dimorfism sexual, atât femela cât şi masculul având în perioada de reproducere colorit negru pe spate și porțiunea dorsală a gâtului. Abdomenul este albicios iar flancurile sunt maronii. Când este în stare alertă, penajul de pe cap este ridicat sub formă de evantai, intens colorat cu negru și maroniu-roșcat. În penaj de iarnă culorile sunt similare, însă mai șterse (și fără penajul colorat de pe cap). Lungimea corpului este de 46-51 cm şi are o greutate medie de 596-1490 g. Anvergura este cuprinsă între 59-73 cm.

Este o specie preponderent ihtiofagă, hrănindu-se cu pești de talie mică și medie. Mai consumă și alte organisme acvatice, nevertebrate, precum insecte (larve sau adulți), crustacee, moluște si uneori larve de amfibieni. 

Perioada de reproducere începe devreme, în luna martie sau aprilie. Spectacolul nupțial al corcodelului mare este minunat și o incantare sa-l privesti. Femela depune de obicei 3-5 ouă. Incubarea durează 25-31 de zile și perechile cuibăresc solitar sau în cuiburi laxe. Cuiburile sunt construite din plante acvatice, fiind fie platforme plutitoare, fie ancorate de plantele acvatice, de regulă în zone cu vegetație sau pe luciul apei. Puii devin zburători la 71-79 de zile.

Populația globală este estimată la 915 000 – 1 400 000 de indivizi. Cea europeană cuibăritoare este estimată la 330 000 – 498 000 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 15 000 – 30 000 de perechi cuibăritoare. Deocamdată, datorită unui teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată descrescătoare. În România tendința populațională este deocamdată necunoscută.

Prigorie (Merops apiaster)

Prigoria, una dintre cele mai colorate zburătoare de pe la noi, este o specie de talie medie, cu o siluetă foarte caracteristică, atât în zbor cât și așezată. Penajul este în culori contrastante, foarte vii. Capul, spatele și partea proximală a aripii sunt roșu-maroniu, abdomenul și partea distală a aripii sunt albastre iar bărbia, gâtul și parțial spatele sunt galbene. Banda terminală a aripilor este neagră. Caracteristice sunt și penele centrale din coadă sunt mai lungi decât restul și ciocul lung și curbat. Masculul și femela sunt destul de similari. Lungimea corpului este de 25-29 de cm, anvergura aripilor este de 36 – 40 de cm iar greutatea de 44 – 78 de grame.

Etimologie: Numele de gen – Merops – reprezintă denumirea în greacă și latină a speciei iar numele de specie –  apiaster –  vine din limba latină, de la apis – albină (care așteaptă/pândește albinele). Printre denumirile populare, în afară de prigorie (de la verbul ”a prigori”, ce înseamnă a se expune la dogoarea soarelui) mai este cunoscută și ca albinărel, furnicar, viespar, albinar, ciuma albinelor, lupul albinelor.

Specie strict insectivoră, se hrănește mai ales cu specii din familia Hymenopterelor: albine, viespi, bondari. Insectele sunt prinse din aer, apoi se folosește de suportul pe care se așează pentru a îndepărta acul prin lovituri repetate. Suplimentar, consumă și alte specii de insecte pe care le prinde din aer: libelule, lăcuste, cicade, etc. Le selectează pe baza dimensiunii și a nevoii nutriționale, în perioada de hrănire a puilor preferând insecte de dimensiuni mai mari, deci cu valoare nutrițională sporită. Este cunoscută ca spaima apicultorilor, mare decimatoare de albine, dar unele studii au demonstrat că sub 1% din meniul ei este compus din albinele lucrătorilor din zona în care trăiește.

Ca localizare, specia are o distribuție largă în Paleartic, din vestul Europei până în Asia Centrală, fiind în general o specie termofilă, iubitoare a temperaturilor ridicate. În zona de vest a Palearticului, este prezentă în sezonul de cuibărit în sudul și sud-estul Europei, nordul Africii și Orientul Apropiat. În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și Lunca Dunării, până în zonele de deal.

Progoria este o specie migratoare, cuibăritoare în România. Sosește de obicei la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii mai și pleacă în luna august. Este migratoare pe distanță lungă, iernând în Africa sub-sahariană.

Este o specie de zone deschise, largi, însorite și cu precipitații mai reduse. Cuibărește în zone cu soluri nisipoase sau argiloase, cu rupturi sau alunecări de teren, unde solul este expus, relativ vertical, în care să își poate săpa galerii. De asemenea, cuibărește în malurile înalte, lutoase, ale râurilor din zonele joase.

Perioada de reproducere începe în luna mai, dar depunerea ouălor are loc din luna aprilie. Femela depune între 4 și 10 ouă, care vor fi clocite pe rând și de femelă și de mascul, timp de 13-20 de zile. Puii părăsesc cuibul după 30-31 zile. La hrănirea puilor, foarte multe perechi au un individ ajutor, care este de obicei un pui din sezonul precedent. Perechile cuibăresc colonial, marea majoritate întorcându-se din migrație în colonia din anul precedent. Cuibul este amplasat la capătul tunelului săpat în pereții lutoși (galeria cuibului poate avea 70 – 150 de cm).

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 14 000 000 – 25 000 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 2 800 000 – 5 000 000 de perechi. Tendința la nivel european este considerată stabilă. În România, populația estimată este de 200 000 – 400 000 de perechi și este specie protejată, fiind inclusă în Anexa 4 B (SPECII DE INTERES NAȚIONAL, Specii de animale și de plante care necesită o protecție strictă) din Ordonanța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. Nu poate fi împușcată, deținută sau vândută, cuibul trebuie protejat și nu este permisă culegerea ouălelor sale, nici din cuib, nici din natură, nici chiar golite de conținut.

Pescaras albastru (Alcedo Atthis)

Pescărașul (sau pescărelul) albastru a fost ales ca simbol al Societății Ornitologice Române, de la înființarea acesteia, din 1990. Numele de gen provine din cuvântul latin alcyon – pescăraş albastru. Mitologia ne povestește că Alcyon, fiica lui Eolus, a fost salvată din apă şi transformată în pescăraş albastru de către zei după naufragiul în care a murit soţul ei. Numele de specie atthis se crede că provine de la o frumoasă femeie din Lesbos, favorită a poetei Sappho. În altă variantă mitologică, Atthis era numele unui tânăr indian, fiul lui Limniace, zeiţa ocrotitoare a Gangelui.

Este o specie de pasăre de talie mică, viu colorată, cu aspect inconfundabil. Masculul și femela se aseamănă foarte mult. Capul și spatele sunt albastre cu reflexe metalice (în partea centrală a spatelui mai deschis) iar ventral este portocaliu; gușa este albă. Masculul are ciocul negru complet, iar femela are partea de la bază roșiatică. Lungimea corpului este de 17-19 cm, anvergura aripilor este de 24 – 28 de cm iar greutatea de 34 – 46 de grame.

Specia are o distribuție largă în Paleartic, din vestul Europei, până în estul Asiei, inclusiv în Japonia. În nord urcă până în Scandinavia și sudul Siberiei. În sud este prezent până în nordul Africii, India și Indonezia. În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și Lunca Dunării, până în zonele de deal.

Este o pasăre în general sedentară sau parțial migratoare în România. În iernile grele când bazinele acvatice îngheață complet, majoritatea exemplarelor se deplasează uneori pe distanță mare pentru localizarea altor surse de hrană (înspre zone mai sudice).

Pescărașul este o specie acvatică, fiind legată de ape stătătoare sau lent curgătoare, bogate în pește de mici dimensiuni. Are nevoie de maluri abrupte, expuse, fără vegetație (lutoase, argiloase sau de altă natură), în care poate să își sape galerii pentru a cuibări.

Se hrănește cu pești de talie mică, fiind o specie preponderent ihtiofagă. Îi prinde plonjând și scufundându-se din locul de pândă situat deasupra apei. Își adaugă dietei și nevertebrate (libelule, viermi, melci, creveți etc.) sau amfibieni. Foarte rar, iarna, consumă și fructe de mici dimensiuni (soc) sau tulpini de stuf.

Perioada de reproducere începe devreme, uneori în martie. Este o pasăre monogamă și teritorială. Ritualul va fi inițiat de mascul, care urmărește femela și îi oferă hrană. Depunerea ouălor are loc începând cu luna aprilie, în număr de 3-10 ouă, ce vor fi clocite de ambele sexe ziua (noaptea doar femela), timp de 19-21 de zile. Puii părăsesc cuibul după 23-27 zile. Uneori poate avea 2, chiar 3 ponte pe sezon. Perechile cuibăresc izolat. Cuibul este amplasat la capătul tunelului săpat în pereții din malul apei (galeria cuibului poate avea 50 – 90 de cm). Uneori cuibul poate fi amplasat și la câteva sute de metri de apă, unde găsește pereți abrupți, potriviți pentru săparea galeriilor.

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la maxim 600 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 97 500 – 167 000 de perechi. Tendința la nivel european este descrescătoare (aproape 50% în ultimii 15 ani).

În România, populația estimată este de 5 400 – 10 000 de perechi. În ultimul timp, efectivul de păsări s-a refăcut după o perioadă în care această pasăre era considerată o specie periclitată.